Fotografii si istorie: Monumentul „Semn Dacic”

Adresa: Drumul European 68 (DN 7) dintre Simeria şi Orăştie

Monumentul „Semn Dacic” este ridicat pe „hula Turdaşului”, cum numesc localnicii colina pe care este amplasat.

Falxul gigantic, de 3,5 metri înălţime, făcut din bronz şi alamă, e aşezat pe un soclu de 2,5 metri, din armătură cu fier beton, pe care stă scris că monumetul este ridicat în memoria lui „Decebalus”. „Semnul dacic” a fost ultima creaţie a sculptorului Nicolae Adam. Maestrul s-a stins din viaţă la câteva luni după ce a terminat lucrarea. Ce nu prea se ştie este faptul că vârful falxului, situat la vreo 6 metri înălţime, este orientat exact înspre Roma.

Termenul falx, -cis, pl. falces (seceră, cosor, coasă, cange), probabil latinizarea grecescului falcata, a definit unealta, cu numeroasele sale atribute diferenţiatoare, dar şi arma, cu utilitate în practicile cultice, la vînătoare sau cu atribuţii militare. La modul general, falx desemna toate obiectele de forme şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea inferioară a unei lame mai mult sau mai puţin curbate, acestă caracteristică diferenţiindu-le de diversele tipuri de cuţite.

Această armă era raspândită în toate ţinuturile geto-dacilor fiind exportată şi în lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevazută cu un maner de lemn sau de os, foarte potrivită pentru tăiere şi spintecare şi mai puţin pentru împungere. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sângelui şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica (în limba dacă) iar cea lungă (cu o lungime medie de 0,60-0,70 cm) se numea Falx (în limba latină).

Falxul era curbat înspre treimea anterioară, ceea ce o făcea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor. Falxul în sine este o armă înspăimântătoare: lama curbată asemenea unui cosor, aşezată la capătul unui mâner de lemn, se dovedea a fi o armă mortală în mâinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara dacilor au învăţat să se teamă de ea. Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mâini. Când era folosit cum trebuie, putea tăia cu uşurinţă un membru sau putea decapita un adversar. De asemenea, datorită ciocului care rezulta din curbură şi a mânerului lung, putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocând răni grave sau producând comoţii cerebrale în cazul loviturilor la cap. Acest fapt a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încât un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilro cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx, a făcut ca armurierii romani să adauge două benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.

Eficacitatea acestei săbii-seceră a fost, fără îndoială, sursa sinistrei faime pe care a dobândit-o în special datorită conflictelor daco-romane care au pus culminat cu cele două războaie care au pus capăt existenţei regatului dac.

Sabia încovoiată, element definitoriu pentru noua provincie, ca simbol al Daciei învinse, întâi temut apoi ostracizat, va fi integrat în ideologia imperială, iar de aici va pătrunde în conştinţa antică drept emblemă a personalităţii şi faimei războinice a tracilor din Balcanii de Nord şi, în final, a dacilor. Aşadar falx dacica, armă „naţională” a dacilor, a supravieţuit în imaginarul artistic şi simbolic roman mult timp după dispariţia aristocraţiei statului dac.